Ephemeridae
Intimitate şi identitate. Pierderea identităţii subsumată pierderii intimităţii. Antiteza claustrare-libertate.
Virtualul uniformizează. Uniformizarea virtuală a identităţii prin intermediul unui medium, fie că este vorba despre ochiul uman ori despre un ecran ori o lentilă de aparat de fotografiat ori a unei camere care preia imagini ori pânza unui tablou ori hârtia unui desen. Fie că este vorba despre privirea dintr-o mulţime ori privirea către o mulţime, virtualul ne subjugă fascinant dar - într-o anumită măsură – ne disipează identitatea în faţa unui număr atât de mare de alte identităţi. Pierderea eu-lui identitar prin uniformizare. Aşa stabilim medium-ul descriptiv.
Diferenţele claustrante, fundamentale şi antitetice dintre pierderea identitară prin pierderea voluntară a intimităţii, asumată (i.e. autoclaustrare, hikikomori, pustnicie) versus pierderea identitară prin pierderea involuntară a intimităţii (i.e. timiditate, schizofrenie, bipolaritate, borderline, agorafobie, privare de libertate, agnozie vizuală, afazie Broca). Cât de tare pot afecta intimitatea situaţiile pierderii identitare şi cât de tare pot afecta identitatea pierderile intimităţii? Şi cum ar putea fi reprezentate vizual aceste fulgurante, iluzorii, efemere sau dimpotrivă, permanente (în intensitate şi efecte) momente?
Am ales să controlez şi să prezint momentele antitetice din „Ephemeridae” printr-o combinaţie de acrilic, ulei, spray paint, glass paint şi bitum, toate pe hârtie. Organicitatea unui medium efemer, la rândul lui, subliniază mai bine teza şi contrapunctează delicat trecerea atât denotativă cât şi conotativă a timpului deopotrivă peste momente surprinse deja în trecutul contextual, cât şi peste elementele folosite denotativ la surprinderea „efemeridelor”. Cum se pot suprinde mai bine momentele atât de trecătoare altfel decât prin alegerea unui instantaneu încremenit pentru totdeuna în memorie şi în timp? Ambele concepte fiind trecătoare, „nestatornice precum praful”1 şi de o infinită şi nestrămutată delicateţe subtilă, volatilă şi frivolă, proprie precarităţii vieţii în sine dar de neîmblânzit şi imposibil de oprit din curgerea către nesfârşit.
Orice încătuşare însă poartă în ea promisiunea libertăţii. Fereastra antinomică reprezintă nu doar reversul intimităţii fără o identitate reală (nimeni nu este ce a fost sau ceea ce pare, dincolo de pereţii unui spaţiu penitenciar) dar şi visul celor închişi. Antiteza nu poate funcţiona fără cele două momente prezente în acelaşi timp unul în faţa celuilalt: pierderea şi visul sau regretul şi speranţa, ambele subsumate clipei şi toate sub imperiul imaginaţiei, căci fără ea nu există speranţa şi fără aceasta nu există identitate, căci dacă nu există visător, structura inefabilă a visului este de două ori iluzorie.
Efemeride. Aceste clipe trecătoare asemeni admiraţiei. Şi care, cu toate acestea, ne clădesc şi reclădesc în structuri imprecise dar sublime structurile speranţelor, acolo unde variabilele sunt mai importante decât constantele, în spaţii pe care imaginaţia le controlează mai bine decât imaginea, construind la nesfârşit iluzii ca între oglinzi paralele.
1* Franz Kafka, 1917, Beim Bau der Chinesischen Mauer – The Great Wall of China - Marele zid chinezesc