Void
Omul este mereu în căutarea bunăstării. Chiar dacă riscă puținul pe care îl are deja, o face pentru a-și îmbunătăți situația. Cu toate acestea, o astfel de insecuritate existențială generală este insolubilă în modurile pe care le-a încercat omenirea până acum. Istoria noastră este o dovadă în acest sens. Încercările noastre de a rezolva problemele au dat naștere la noi probleme: războaie și regimuri totalitare denaturate pentru a aduce dreptate, egalitate și pace.
Instituțiile care ar trebui să asigure bunăstarea societății nu au fost în măsură să își îndeplinească rolul. Nu avem încredere în stat și în politică. Religia, care obișnuia să țină oamenii uniți, și-a pierdut credibilitatea. În plus, adesea nu avem încredere în semenii noștri și nici măcar în noi înșine. În speranța unui viitor mai bun, ne-am îndepărtat cu piciorul de rădăcinile noastre deteriorate și din ce în ce mai respingătoare, dar am sărit într-un vid în care este aproape imposibil să ne găsim un punct de sprijin.
Acest vid este prezent și în lucrările mele. În acest spațiu, zăcând fără scop, se află uneltele unor eforturi umane inutile: plasele. Unelte pentru a apuca ceva, pentru a lua în posesie ceva și a-l păstra pentru sine. Iar uneltele noastre poartă cu ele ceea ce avem ca parte a societății: convențiile noastre înrădăcinate care, după un anumit punct, devin inutile.
Prin lucrările mele, pun întrebarea: cine suntem noi: cei care punem garduri și ținem plasa, sau cei care sunt prinși între bariere și încurcați în plasă?